Câteva spoilere în caz că citești Cartea lui Iosua în 2021
E puțin probabil să fi existat vreun eveniment – în afară de marile războaie – care să fi afectat atât de mult umanitatea, la o scară globală și în manieră sincronă, precum această criză care a început în primăvara lui 2020 și continuă tenace și azi. De un an și jumătate, omenirea trăiește dominată de sentimentul fricii și adoarme, în fiecare seară, cu speranța că mâine va „reveni la normalitate”.
Revenirea la normalitate, spun unii lideri, oricum nu mai este posibilă, întrucât umanitatea are nevoie de „o mare resetare”, o restructurare din temelii a socialului, economicului, politicului și chiar a sistemelor sale de valori, ca unică soluție pentru toate problemele ei, iar această criză este, iată, un bun și întâmplător prilej pentru a purcede degrabă la acea resetare. Dincolo de rezonanțele secular-eschatologice ale acestui great reset, este clar că „soluția” propusă nu poate fi luată în serios, întrucât mintea inginerească a omului modern nu-l poate duce la mântuire prin „revoluții industriale”, ci poate, cel mult, să-l ajute să-și confecționeze planuri mai eficace de distrugere a planetei, a structurilor sale sociale sau a moștenirii sale culturale și spirituale.
În același timp, iarăși este evident că „revenirea la normalitate” este un simplu wishful thinking. Ce-a fost n-o să mai fie. Odată sparte, bibelourile nu mai pot fi reparate. Situația actuală amintește de povestea biblică a Exodului când, aflați la mijlocul drumului, unii evrei au început să-și spună unii altora, haideți mai bine să ne întoarcem înapoi, haideți să revenim la normalitatea din Egipt, că acolo era mai bine. Caracterul liminal (cuvânt care vine de la latinescul līmen, „prag”, și care a căpătat un loc cheie în antropologia experienței) al evenimentelor prin care trecem este neîndoielnic, întrucât orice criză majoră este, prin definiție, o perioadă liminală – o perioadă de tranziție, de trecere.
De trecere spre ce? Cei care pretind că știu spre ce ne îndreptăm și caută să controleze această tranziție pentru propriul lor profit (precum susținătorii „marii resetări”) nu pot fi decât niște mincinoși și niște șarlatani care urmăresc să profite de pe urma confuziei celor din jur. Cu toate investițiile masive în cercetare, cu toată miriada de studii în teoria haosului ori a dinamicii neliniare, visul economiștilor, al psihologilor și al strategilor ingineriei sociale de a ține în mâini frâiele unei realități sociale predictibile – deci controlabile, manipulabile și exploatabile comercial – e departe de a se fi împlinit.
Viitorul îi aparține lui Dumnezeu și e bine că e așa. Dumnezeu își rezervă dreptul de a ne surprinde, de a lăsa loc dinamicii neanticipabile și traiectoriilor incalculabile care scapă nu doar raționalității noastre, ci și imaginației noastre. De aceea, atitudinea multor sociologi de a se întrece în aceste zile în exerciții de futurologie (un fel de „literatură de anticipație” a zilelor noastre) nu este atitudinea proprie a omului care caută prezența lui Dumnezeu. Cel care este al lui Christos nu poate intra în logica politicianului ori a jucătorului la bursă care e versat în a trage sfori și în a urmări permanent vulnerabilitățile sistemului pentru a surprinde momentul optim în care să dea lovitura, să vândă ori să cumpere, astfel încât interesul său să fie mereu maximizat. (Logica interesului este, dealtfel, prin definiție o logică liminală, întrucât inter-esse, în latină, înseamnă „a fi între”, a te plasa în starea liminală a identității fluctuante, negociabile și cameleonice a tricksterului.)
Dar atunci, dacă nu e bine să cauți să controlezi mersul lucrurilor și mersul societății, ce e de făcut din perspectivă creștină cu/în astfel de situații? Scripturile abundă în exemple și învățături legate de situațiile de trecere, iar Exodul, evocat mai sus, este situația biblică liminală par excellence, e metafora trecerii colective de la o stare la alta ca urmare a intervenției harului divin și nu ca urmare a efortului propriu al omului.
Ce faci atunci când ai ieșit dintr-o țară, ești pe drum, dar încă nu ai ajuns în cealaltă? Cartea Exodului spune ce nu trebuie să faci. Nu trebuie să dorești să te întorci înapoi (așa cum au dorit evreii scăpați din Egipt), iar, o dată ajuns la porțile Tărâmului Făgăduit, nu trebuie să eziți să intri (așa cum au ezitat ei prima oară). Desigur, la capătul a patru decenii extenuante, în care o generație a fost înlocuită cu alta, evreii au ajuns, totuși să intre în Țara Canaan, iar intrarea în sine n-a fost nici ușoară, nici rapidă, după cum ne spune povestea Cărții lui Iosua. Transformarea unui popor migrator într-un popor sedentar, așezat, a fost ea însăși un proces anevoios, de trecere de la antropologia umblării la o logică civilizațională bazată pe statornicie, instituții, rituri și ceremonii, spații sacre și ierarhii clare și stabile.
Deși nu se numără printre cărțile cele mai populare și cele mai citite ale Vechiului Testament (ea nefiind parte componentă a Pentateuhului), Cartea lui Iosua (sau Cartea lui Isus Navi) este una dintre istoriile exemplare din care avem ceva de învățat în ce privește modul în care Dumnezeu vrea să fim atunci când ne aflăm într-o situație liminală majoră. (Cu sau fără spoiler alert, textul de față se vrea a fi, printre altele, o invitație de a citi, sau a reciti, această carte a Bibliei Ebraice.)
A citi Cartea lui Iosua în cheie istorică este un demers alunecos și nesigur. A o citi în cheie morală poate duce la sminteală, întrucât înțelegerea literală a evenimentelor relatate acolo (precum exterminarea unei mari părți a populației canaanite) e în contradicție atât cu valorile creștine, cât și cu valorile lumii moderne.
Cheia de lectură care ne rămâne este cea spirituală, în care cucerirea, de către poporul evreu, a Țării Sfinte, e povestea simbolică a modului în care cei care cred în Christos sînt chemați să ia cu asalt, ca experiență interioară, Împărăția lui Dumnezeu. Bastioanele canaanite care trebuie cucerite sînt bastioanele păcatului și viciilor pe care omul care a fost botezat (care a trecut, deci, Iordanul) le găsește încă puternice în inima sa, iar bătăliile poporului sînt luptele interioare folosind armele războiului spiritual – rugăciunea, postul, contemplația, înfrânarea, sacrificiul șamd. Țara e în interior, drumul e interior, războiul e interior, iar pericolele mortale sînt și ele în interior.
Citirea Vechiului Testament în cheie alegorică, cu rol de pedagogie spirituală, a fost amplu dezvoltată, de la Sf. Pavel și Origen încoace, de numeroși teologi de-a lungul secolelor și, în egală măsură, a fost criticată și combătută de școlile raționaliste și critice. Acest tip de hermeneutică implică, în principiu, studierea relațiilor tipologice și simbolice dintre evenimente, persoane sau locuri din Vechiul Testament și corespondentele lor din Noul Testament.
Sensul Scripturii nu se poate limita, așa cum au argumentat unii dintre susținătorii școlii germane de interpretare biblică a secolului XIX, la sensul literal, tot așa cum rostul Scripturii nu se poate limita la „funcția de informare” istorică sau de „raportare științifică” a unor evenimente din trecut. De aceea, Scriptura nu poate fi văzută ca o colecție de texte care „nu se intersectează”. Scriptura este menită să ne ajute să înțelegem nu doar sensul evenimentelor trecute, ci și sensul nostru pe pământ, întrucât nu e informativă, ci didactică, explicativă și prescriptivă.
Un lucru care poate fi surprinzător la Cartea lui Iosua, din această perspectivă, este faptul că instituie ea însăși o tipologie, făcând trimiteri explicite la narațiuni din Pentateuh, fiind, astfel, „primul caz” (în sens de cronologie a istoriei biblice, nu de cronologie istorică reală și nici de cronologie redacțională) de tipologie în interiorul Vechiului Testament.
După moartea lui Moise, poporul se trezește ajuns, în sfârșit, la marginea Țării Făgăduite, dar nu are un lider. Iosua, care fusese un ajutor apropiat al lui Moise, primește de la Dumnezeu porunca de a prelua conducerea poporului. Iosua mai primește câteva atribute esențiale ale lui Moise, lucru care sugerează că Dumnezeu vrea ca Iosua să fie recunoscut de popor ca lider și urmaș legitim al lui Moise, deci condus de același Spirit și păstrător al aceleiași Legi. Iosua apare, astfel, ca o reflectare în oglindă a lui Moise (o imitatio Mōseī): vorbește cu Dumnezeu și primește instrucțiuni de la El în mod nemijlocit, are rol de mediator între Dumnezeu și popor, conduce poporul pe drumul său și este neînfricat în fața dușmanilor. În momentul trecerii Iordanului sub conducerea lui, apele se despart pentru a face loc poporului, într-o scenă identică cu despărțirea apelor Mării Roșii sub conducerea lui Moise (descrisă în Exod):
„Apa care curgea din sus s-a oprit şi s-a făcut perete pe o foarte mare depărtare, până la cetatea Adam, care e lângă Ţartan, iar cea care curgea spre marea cea din Arabah, spre Marea Sărată, s-a scurs şi a secat, iar poporul a trecut în fala Ierihonului. Atunci Iordanul umplea matca sa şi ieşea din toate malurile sale, ca în timpul secerişului grâului.” (Iosua 3:16)
Evenimentul e, desigur, un semn din partea lui Dumnezeu menit să arate poporului că Iosua continuă misiunea lui Moise și că umbă în puterea lui Dumnezeu:
„Atunci a zis Domnul către Iosua: În ziua aceasta voi începe a te preamări înaintea ochilor tuturor fiilor lui Israel, ca să cunoască ei că, precum am fost cu Moise, aşa am să fiu şi cu tine.” (Iosua 3:7)
Mesajul pe care Dumnezeu îl transmite în acest fel este acela că El nu își abandonează poporul, altfel spus, „cu noi este Dumnezeu” (în ebraică: עִמָּנוּאֵל, Immanuel):
„Iată îţi poruncesc: Fii tare şi curajos, să nu te temi, nici să te spăimântezi, căci Domnul Dumnezeul tău este cu tine pretutindenea, oriunde vei merge”. (Iosua 1:9).
Această intertextualitate explicită în interiorul textului arată că tipologia, sau relația simbolică intertextuală, nu este ilicită, ci dimpotrivă, este binevenită și trebuie cultivată. Unul dintre mesajele cărții e, deci, că Legea nu a fost dată doar pentru epoca Exodului, pentru a ajuta poporul să depășească cu bine etapa peregrinării prin deșert, ci a fost dată ca o Lege pe termen lung, ca model de viață și de comportament care să-i asigure prosperitatea și victoria. Moise a reprezentat un model de viață ce se cerea replicat.
Pentru cititorul creștin, alte tipologii ies la lumină dacă persoana lui Iosua e pusă în oglindă cu persoana lui Isus, iar coincidența de nume, desigur, nu poate fi fără semnificații: numele ebraic Ieșua (יֵשׁוּעַ, literal: „Dumnezeu mântuiește”) este o formă alternativă, târzie, a numelui Iehoșua (יְהוֹשֻׁעַ, Iosua), ambele fiind traduse Iesous (Ἰησοῦς, Isus) în greacă, atât în Septuaginta (cea mai veche traducere în greacă a Vechiului Testament), cât și în Noul Testament. Mesajul pe care Cartea lui Iosua îl transmite, „Cu noi este Dumnezeu”, este menționat explicit de evanghelistul Matei (1:23) atunci când narează primirea veștii de către Maria de la arhanghel.
Iată și alte elemente de „oglindire” între figura lui Iosua și și figura lui Isus:
- Iosua și poporul evreu au trăit 40 de ani în deșert în lipsuri, încercări și asceză. Isus a fost încercat și El 40 de zile în deșert înainte de a fi botezat.
- Iosua trece prin apele Iordanului, deschizând drumul poporului spre Țara Sfântă; Isus trece prin apele Iordanului, în momentul botezului, deschizând drumul umanității spre Împărăția lui Dumnezeu. Trecerea apei e o spălare simbolică a trecutului, a prafului deșertului, a secetei și e intrarea într-un alt spațiu, care e sacru și nou.
- Cucerirea Țării are loc în mod miraculos, dușmanul fiind alungat la sunetul șofarului și la strigătele poporului; peregrinările lui Isus, anunțând „cucerirea” iminentă a „țării” de către o nouă „putere politică”, Împărăția lui Dumnezeu, este și ea însoțită de miracole în care boala și spiritele rele sînt alungate cu puterea Cuvântului Său.
Într-un pas hermeneutic ulterior și similar, persoana lui Isus poate fi pusă în oglindă cu persoana cititorului însuși, adică a omului de azi botezat în Christos. Adică tu. Sau eu. Așa cum viața și persoana lui Iosua reprezintă o imitatio Mōseī, creștinul e invitat să-și creioneze viața și persoana în imitatio Christi. Avem de a face, așadar, cu o serie de reflexii paralele între figurile lui Moise, Iosua, Isus, respectiv a creștinului din orice timp istoric, inclusiv de azi, aici și acum. Viața și persoana omului capătă un nou sens, prin aceste oglindiri succesive, oglindiri care sunt și ele un semn că Dumnezeu nu își abandonează Creația, că fiecare ființă umană este prețioasă și că viața fiecăruia dintre noi este adusă, prin Christos, în buna rânduială a Împărăției Veșnice. Astfel, povestea vieții lui Isus nu e disconexă în raport cu povestea fiecăruia dintre noi precum două narațiuni ficționale care nu se intersectează. Povestea vieții lui Isus, povestea lui Iosua, Povestea lui Moise și povestea vieții omului fac parte, de fapt, din aceeași „poveste” pe care Dumnezeu o scrie pentru omenire și care e iconomia mântuirii.
Isus nu a avut nevoie nici de a fi botezat, nici de a fi „purificat” în vreun fel prin postul și asceza deșertului, nici de a fi pedepsit pentru vreun păcat. El nu a avut nevoie de nimic din toate acestea, întrucât era (și este, desigur) Dumnezeu. Sensul vieții Sale pe pământ – inclusiv al Sacrificiului Său – se împlinește însă o dată cu omul, destinatarul și „beneficiarul” lucrării de mântuire.
Isus Însuși a arătat în mai multe rânduri, în evanghelii, că e conștient de sensurile intertextuale ale „poveștii” care se derula prin viața Sa și de intercalarea sensurilor existenței Sale cu trecutul, dar și cu viitorul. Acest fapt se poate observa, spre exemplu, în răspunsul pe care Isus îl dă lui Ioan la botez („Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea”, Matei 3:15) sau după ungerea din Betania, când vorbește despre propovăduirea Evangheliei în viitor („Adevărat zic vouă: Oriunde se va propovădui Evanghelia, în toată lumea, se va spune şi ce-a făcut aceasta, spre pomenirea ei”, Marcu 14:9).
Intrarea în Țara Promisă începe cu trecerea prin apele Iordanului, o trecere la fel de miraculoasă precum trecerea Mării Roșii. Botezul creștinului în Christos, la fel ca botezul primit de la Ioan în apele Iordanului, curăță trecutul și, în același timp, marchează frontiera țării în care omul intră și subliniază contrastul cu țara pe care a părăsit-o, care va rămâne mereu de cealaltă parte a apei.
La nivel colectiv, anul 2020 a adus pentru mulți senzația că solul sigur de sub picioarele lor fuge, se topește, se transformă într-un nisip mișcător, făcând trecerea prin lume și supraviețuirea la fel de grea ca umblarea pe apă. Trecerea Iordanului – atunci și acum – nu poate fi ca o plimbare pe bulevard, ci e un gest solemn, important și delicat ca umblarea pe apă sau ca trecerea pe o punte îngustă și implică o atenție încordată, credință, speranță, iubire, renunțarea la ego, renunțarea la frică și abandonarea în brațele Tatălui.
Dumnezeu a scos poporul evreu din sclavia egipteană, l-a purtat 40 de ani prin deșert, apoi l-a dus în țara pe care i-o promisese. Țara, însă, era ocupată de alte popoare! Nu era o terra nullius care aștepta cuminte să fie ocupată și parcelată birocratic în loturi pentru fiecare trib. După experiența epuizantă a deșertului, poporul a trebuit să lupte pentru a-și câștiga moștenirea și locul între popoare. Pentru mine și pentru tine, acest lucru înseamnă că Împărăția lui Dumnezeu e un spațiu care trebuie cucerit și care necesită efort, insistență, perseverență și curaj.
Iată câteva învățături care decurg, într-o lectură spirituală liberă și nu teologic-academică, din evenimentele Cărții lui Iosua, pentru creștinul aflat într-o situație liminală majoră de tipul celei de acum.
- Ai trecut și tu printr-o quarantena (literal, „40 de zile de austeritate”), ai trecut și tu prin niște ape mari care au scufundat realitatea pe care o știai. Nu-ți pierde cumpătul, ci veghează, pentru că lucrurile acestea trebuie să se întâmple.
- Ține cu putere Învățătura pe care ai primit-o (Iosua 1:8). Ai grijă să nu uiți de ea atunci când vei experimenta vremuri de bunăstare și pace. Pune-ți semne de aducere aminte, memoriale care durează în timp, ca nu cumva inima ta să uite de unde ai venit și cum ai ajuns aici.
- Urmează Chivotul, care îți va arăta drumul (Iosua 3:4). Pentru creștin, asta înseamnă a privi mereu la Christos și a-L urma pe El. Nu privi înapoi, la lucrurile trecute, iertate, rezolvate, nu privi în stânga și în dreapta (Iosua 1:7), nu te compara cu ceilalți, nu-i judeca pe cei care se împiedică, nu-i invidia pe cei care merg mai repede ca tine sau pe cei care au primit daruri pe care tu nu le ai. În stânga e un zid de apă, în dreapta e un zid de apă. Nu se mai vede nimic, nu se mai aude nimic. Lumea a fost înecată într-o tăcere de lockdown. Mergi, nu te opri. Dacă te-ai împiedicat, ridică-te și mergi înainte. „Nimeni care pune mâna pe plug şi se uită îndărăt nu este potrivit pentru Împărăţia lui Dumnezeu.” (Luca 9:62) Urmează Chivotul, urmează-L pe Christos.
- Nu te teme, ci întărește-te și îmbărbătează-te (Iosua 1:9), pentru că Dumnezeu e cu tine și nu te va părăsi. Teama a fost cea care i-a întors din drum pe evrei în deșert. Cel mai mare pericol, atunci când te afli într-o situație liminală majoră e să-ți pierzi liniștea și pacea interioară, echilibrul, abilitatea de a ține drumul drept și curajul de a merge înainte.
- Ai de dus un război. Nu e ușor. Totuși, amintește-ți mereu că nu tu lupți, ci Dumnezeu luptă pentru tine. Așa cum „lupta” evreilor, atunci când au cucerit cetatea Ierihonului, a fost de a înconjura, pur și simplu, cetatea, de a suna din șofar și de a striga cu putere (Iosua 6:5), lupta ta este de a umbla în poruncile lui Dumnezeu, de a fi în rugăciune și laudă. Nu efortul tău e cel care te duce la izbândă, pentru că Dumnezeu e Cel Care luptă pentru tine.
- Dușmanul nu e localizat într-o singură cetate. Există mai multe întărituri ale dușmanului, iar doborârea lor cere timp, răbdare, perseverență și încredere în Dumnezeu. Întăriturile celui rău din inimile noastre sînt, desigur, numeroase, iar luptele de cucerire nu sînt ușoare.
- Nu face pact cu cel rău (Iosua 24:27). Nu negocia cu el și nu-l lăsa să conviețuiască cu tine în noua realitate pe care ai primit-o în dar prin Christos. Viciile și obiceiurile rele trebuie eliminate cu desăvârșire, altfel vei ajunge să fii dominat din nou de ele.
- Nu păstra nimic pentru tine din prada de război. Ceea ce ai obținut prin cucerirea fortificațiilor celui rău, consacră lui Dumnezeu în întregime (Iosua 7:1). Nu încerca să-L înșeli pe Dumnezeu, nu căuta să te bucuri de darurile cu care te îmbie cel rău. Nu te trufi cu succesele tale. Oferă-te lui Dumnezeu pe deplin, necondiționat și dezinteresat. Atașamentul față de bunuri materiale, bogății sau carieră sînt compromisuri care îți pot periclita mântuirea, tot așa cum Anania și Safira, în Faptele Apostolilor (5:1-11), au murit pentru că au încercat să facă compromisuri cu cel rău mințind în privința darurilor consacrate.
A privi constant la Christos e soluția pentru a trece prin actuala criză, în care mare parte din ordinea socială pare că a fost suspendată. Soluția e contemplativă, nu inginerească. „A privi la Christos” înseamnă a fi cu El în inimă în tot ce faci, în tot ce spui, în tot ce gândești. E o contemplație permanentă și o rugăciune permanentă.
Christos, însă, nu e o soluție întâmplătoare, nu e o simplă soluție „la îndemână”. Chiar dacă pare haotic și confuz, acest timp liminal, care e istoric și uman – al nostru, al fiecăruia dintre noi – nu este deloc un timp aleator, nu este povestea de abandonare a omului de către Dumnezeu (așa cum numeroși gânditori au argumentat, din Iluminism încoace, ba încă și mai devreme, pe vremea gnosticilor), nu este un timp în care omul a fost „aruncat în lume” la voia unei naturi aleatorii, impersonale și periculoase.
Acest timp liminal este un timp cu sens, care se integrează în eternitate și care anticipează eternitatea prin Christos, dar asta doar în măsura în care accepți „ieșirea din timp” la care criza te invită.
„Marea resetare” e imaginată de om și făcută de mâna omului. Marea Trecere e făcută de Dumnezeu și înseamnă întoarcerea omului la El și restabilirea acelei ordini care a fost stricată de om cu multă vreme în urmă. Fiecare dintre noi e liber să aleagă în care proiect liminal ia parte.
Textul de față a fost publicat inițial, într-o formă ușor difertită, pe platforma Rațiuni de a trăi și a spera.
(Foto: Shvets Anna în Pexels)
