Acel moment când Dumnezeu te scoate în afara timpului
Cum putem vedea această criză majoră care a cuprins, iată, întreg pământul și afectează întreaga umanitate? Să fie oare o “pedeapsă divină”, așa cum o văd unii, parte a unui scenariu apocaliptic?
Să privim în jur. Produce această criză multă suferință? Pe cei îmbolnăviți îi face, desigur, să sufere mult. Cei mai mulți dintre oameni sînt cuprinși de teamă.
Dar cum arată lumea, cum s-a schimbat realitatea în care trăim? A încetat soarele să strălucească? Au încetat iarba să înverzească și pomii să înflorească în această primăvară? Este aerul, în continuare, bun de respirat? (De fapt, e chiar mai curat…) Este apa bună de băut? Ești, în continuare, sănătos? Ai o casă în care să te odihnești și să dormi? Ai avut ce să mănânci azi? Este pace în țara ta?
În pofida schimbărilor prin care trece întreaga lume, iată că multe lucruri dintre cele pe care le aveai sînt tot aici, cel puțin deocamdată. În Scriptură, vremurile de mânie a lui Dumnezeu însemnau, de regulă, privarea de toate acestea. Iată că ai, în continuare, toate motivele să fii în rugăciune cu inima plină de pace și să-I mulțumești lui Dumnezeu pentru fiecare dintre lucrurile bune pe care le ai și pe care le-ai primit în viața ta. Ai toate motivele să-I mulțumești pentru că ți-a purtat și îți poartă de grijă în continuare și nu te-a lipsit de iubirea Lui.
Ți se cere să rămâi în casă. Iată o șansă de a petrece mai mult timp cu Isus. De câte ori nu ți-ai spus, în trecut, “Nu am timp să mă rog destul, am atâtea treburi de făcut că nu-mi văd capul; când să mă mai rog? Când să mai ofer timp și lui Dumnezeu?” Iată că Dumnezeu îți dă timp ca să fii cu El.
Și atunci, dacă aceasta nu e o pedeapsă, dacă nu e o revărsare a mâniei lui Dumnezeu, ce este? Înseamnă oare că e un eveniment nesemnificativ? Trebuie să-l vedem, noi creștinii, ca pe un eveniment aleator, ca pe o întâmplare care nu are nimic de a face cu relația dintre om și Dumnezeu?
Nu cred că ar fi o atitudine înțeleaptă să credem asta. Concepția unei omeniri abandonate în lume, aruncate de Creator la cheremul întâmplării ori chiar a unor zeități corupte și rele nu este cea creștină; este o concepție de sorginte gnostică.
Aceasta e, într-adevăr, concepția dominantă în diferitele forme ideologice ale lumii moderne, în care omul se vede pe sine ca fiind aruncat în lume și având o singură șansă: să lupte cu armele rațiunii și științei împotriva unei naturi pe care o imaginează fie impersonală, fie docilă, fie impredictibilă, fie capricioasă; indiferent de modul în care și-a personificat natura și universul în relația cu el însuși, omul modern era convins, până mai ieri, că trebuie s-o cucerească, s-o domine, s-o exploateze și s-o transforme după bunul său plac.
Concepția creștină nu are nimic de a face cu asta, chiar dacă, în numele lui Christos s-a făcut, de-a lungul istoriei, multă distrugere și mult rău. Scripturile spun că Dumnezeu nu își abandonează niciodată poporul. El a menținut un dialog cu poporul Său prin diferitele Sale modalități de manifestare la nivelul forței (miracole, cratofanii) și al semnificației (semne, profeții, avertismente, promisiuni, hierofanii). Nici în istoria Bisericii nu se poate spune că Dumnezeu a fost absent, întrucât nu a existat secol creștin în care să nu fi existat sfinți, miracole, viziuni, semne — atât în Est, cât și în Vest.
Din perspectivă creștină, e cert că situația cauzată de acest virus nu poate fi accidentală, nu poate fi lăsată fără a fi luată în seamă. Ea nu este, așadar, o manifestare a unei pedepse (o manifestare expresă a puterii lui Dumnezeu), ci, mai degrabă, un semn (o manifestare expresă a prezenței Sale) din care omul credincios trebuie să înțeleagă ceva.
Faptul că participarea creștinilor la adunare (ekklesía, întâlnirea colectivă cu Dumnezeu ca prezență fizică) este interzisă, nu poate fi un eveniment nesemnificativ pentru viața Bisericii, întrucât amploarea sa este fără precedent. Amploarea acestei strâmtorări tinde spre universalitatea Bisericii, spre exact acel caracter “universal” (katholikós) care, în ultimul mileniu, a fost neglijat de către Biserică. Creștinii din Răsărit și din Apus, indiferent de confesiune, sunt acum, iată, uniți într-o “strâmtorare universală” care vine fără voia lor și pe care o experimentează tocmai de sărbătoarea Învierii, cea mai importantă dintre sărbătorile creștinilor, care împlinește planul de mântuire al omului prin victoria lui Christos asupra morții.
Este oare omenirea îndreptățită să spună “nu am pentru ce să mă căiesc”? Poate creștinătatea să spună “am trăit în sfințenie”?
Iată că Dumnezeu ne dă un moment de introspecție, un timp de asceză, în care fiecare are șansa dea privi în interiorul său.
Trăim un timp în care cerul e albastru, primăvara e minunată, iar peste agitația, stresul și graba lumii s-au așternut tăcerea și nemișcarea.
Eu unul cred că Dumnezeu așteaptă în acest timp o convertire a inimilor întărite, o regăsire a empatiei și o redeschidere a sensibilității față de celălalt, o părere de rău pentru vorbele spuse despre aproapele nostru, pentru nedreptățile și actele de corupție, pentru aroganță și mândrie, pentru lipsa de iubire între noi și față de Dumnezeu. Cei care cred în Isus sunt chemați, fără îndoială, să rămână în pacea Inimii Sale Preasfinte, privind continuu la ochii Săi plini de iubire și milostivire și să nu se lase amăgiți și furați de vârtejul gândurilor.
În jurul nostru, mulți oameni sînt cuprinși de tulburare, de insecuritate și de frică și sunt asaltați de felurite probleme. Nu cred că noi creștinii avem o chemare la indiferență și la a rămâne impasibili, cu atât mai mult cu cât tăcerea acestei crize va începe să se transforme, încet-încet, în gemetele celor care nu vor au acces la alimente, la tratament ori la bunurile de bază.
Cred că Dumnezeu dorește să fim un stâlp de susținere și un izvor de încredere și de pace pentru cei din jur — fie că aceștia cred, fie că nu. Cred că El așteaptă de la noi să dăm un telefon acelei rude sau acelui prieten cu care n-am vorbit de mult și să-l întrebăm cum se simte, să avem răbdarea de a-l asculta și de a-i oferi un cuvânt de îmbărbătare. Să avem curajul de aspune “iartă-mă pentru cuvintele rele pe care ți le-am spus sau pentru durerea și nedreptatea pe care ți le-am provocat” ori de a spune “îți mulțumesc pentru că m-ai ajutat atunci când am avut nevoie”.
În plus, avem la dispoziție puterea mijlocirii. Este momentul să ne rugăm pentru cei din jurul nostru — pentru cei din familia noastră, din orașul nostru și din țara în care trăim și să oferim sacrificii de ispășire. Este momentul să ne rugăm pentru convertirea inimilor, pentru ca iubirea lui Christos să devină o prezență vie în inimile celor din jur.
Atunci când Dumnezeu alege să ne transmită un mesaj sau un semn, nu este deloc înțelept să-L tratăm cu neglijență sau ușurătate. Biblia ne învață că voința lui Dumnezeu trebuie luată în serios. Iarăși ne învață că Milostivirea Sa este nesfârșită și că El e gata să șteargă orice nelegiuire, după cum vedem în decizia Sa legată de Cetatea Ninive, de Regele David ori în parabola Fiului Risipitor.
Convertirea, pocăința cu o inimă sinceră e cel mai important lucru pe care Dumnezeu îl așteaptă de la noi, convertire căreia El se grăbește întotdeauna să-i răspundă cu o iubire și o milostivire nesfârșit de mari.
Dumnezeu ne-a dat, iată, timp. A redus la tăcere mare parte din vacarmul, efortul și activitatea lumii. Nu ne mai putem plânge că nu avem timp pentru rugăciune, pentru introspecție, pentru a petrece timp cu Dumnezeu, pentru a ne recunoaște neglijența, aroganța, vanitatea, nerăbdarea ori indiferența.
Fața Lui e aplecată spre noi; ne ascultă cu atenție. Există alt răspuns din partea noastră decât acela de a ne deschide ochii, a-L privi, a-I vorbi, a-L adora, a-I mulțumi, a-L slăvi și a ne abandona cu totul în milostivirea Sa?
Oamenii muncesc și acum, dar mult mai puțin. Cei mai mulți stau acasă. Avioanele au rămas la sol. Majoritatea călătoriilor și întrunirilor au fost anulate. Ce înseamnă oare încetarea lucrului? Ce semnificație biblică are odihna?
Desigur, e vorba de Ziua Domnului, de timpul de sărbătoare, de timpul sabatic și jubiliar. Ne aflăm într-un timp care se aseamănă cu o Zi a Domnului prelungită. Este ziua oferită Lui, în rugăciune și meditație asupra prezenței Lui în lume. Este un timp care încheie un ciclu de muncă, în care recolta a fost culeasă, cămările au fost umplute, iar oamenii sunt chemați să nu mai privească la cele ale lor, ci să privească în sus. Timpul jubiliar este, în mod esențial, un timp al ștergerii datoriilor față de Dumnezeu și față de ceilalți oameni, al eliberării și al iertării. Este un timp prețios și important.
Prin faptul că ne-a scos din ciclicitatea și rutina timpului, prin faptul că ne-a scos fără voia noastră în afara timpului, Dumnezeu vrea să ne învețe ceva. Lecția are, fără îndoială, legătură cu timpul, cu experiența umană a temporalității.
Locuiește oare Dumnezeu înăuntrul timpului? Nu cumva dorește să ne învețe să ieșim și noi din timp, ca să putem privi cu ochii Săi felul în care ne petrecem viața și istoria? Temporalitatea centrată pe egoul nostru și pe prioritățile noastre nu e în armonie cu temporalitatea lui Dumnezeu și cu dorințele Lui, iar El așteaptă de la noi să ne adaptăm Lui, să ne punem între paranteze prioritățile, planurile cincinale, ideologiile, targeturile de business, țelurile de carieră, planurile de vacanță și proiectele personale pentru a face loc temporalității Sale.
Dumnezeu există, e prezent aici, iar planul Său legat de viitorul umanității, așa cum a fost anunțat în Scripturi, a rămas în picioare. Poate că nu e întâmplător faptul că, în mesajul primit la Medjugorje de Mirjana în 18 martie 2020 (cel care și încheie ciclul mesajelor lunare), Sfânta Fecioară începe chiar cu aceste cuvinte (sublinierile sînt ale mele): “Dragi copii, Fiul meu, ca Dumnezeu, a privit mereu dincolo de timp.”
Pentru noi, care am fost educați în spiritul libertății, al afirmării de sine, al curajului de a fi noi înșine, al stimultării creativității și imaginației, al pretențiilor și drepturilor, al autodivinizării, al neînfrânării dorințelor și capriciilor, al competiției, al vociferării și gâlcevei, ceea ce ne cere El acum este greu, întrucât pare să ne atingă libertatea.
Așa e. Ne va fi greu. Modernitatea nu ne-a pregătit pentru această lecție, pentru acest timp. Dimpotrivă: de la ieșirea din “negura” Evului Mediu încoace — cum îi place omului modern să spună — umanitatea s-a străduit din răsputeri să se debaraseze de echipamentul spiritual și merindea pe care le avea asupra ei pentru aceste vremuri. Merinde și echipament avem doar în Biserică, în ekklesía, acolo unde “doi sau trei sunt adunați” în numele lui Isus (da, văd și eu ce se întâmplă cu ekklesía).
Totuși, liberul arbitru rămâne neștirbit; avem deplina libertate de a alege să mergem înainte împreună cu Dumnezeu sau fără Dumnezeu.
Dumnezeu e aici, în fața noastră. E atât de aproape, încât Îi putem simți respirația și căldura. E nerăbdător să ierte, să ierte tot, absolut tot, să ne ia în brațe, să ne ofere pacea Sa și să ne vadă iertându-ne și noi unii pe alții.
Pacea Domnului nostru Isus Christos să fie cu noi cu toți!
